Rugăciunea şi renaşterea Europei

 

Este practic imposibil să găseşti astăzi cărţi cu o perspectivă optimistă despre viitorul Europei şi al Uniunii Europene. Ultimele cărţi de acest gen au fost publicate la începutul secolului nostru. Pesimismul atroce care domină viziunea clasei politice europene este bine portretizat în cartea belgianului Guy Verhofstadt: “Ultima şansă a Europei: de ce statele europene trebuie să formeze o uniune mai perfectă” (Europe’s Last Chance: Why the European States Must Form a More Perfect Union), publicată la începutul anului 2017, pe care am  prezentat-o într-un articol scris acum câteva săptămâni.

Verhofstadt face comparaţii dese între Statele Unite şi Uniunea Europeană, lamentând că în timp ce SUA rămâne un sistem economic, politic şi social viabil, Uniunea Europeană se clatină. Printre altele, în primele pagini ale cărţii lui, Verhofstadt aminteşte că la începutul anilor ’50 Franţa, Germania şi Beneluxul au reuşit să conceapă o scurtă Constituţie a Europei, de doar 113 articole. Această Constituţie nu a fost ratificată, fiind respinsă de Franţa. În acest context, Verhofstadt pune două întrebări:

  1. De ce americanii au reuşit să adopte o Constituţie scurtă cu mai bine de 200 de ani în urmă, care încă funcţionează relativ bine, pe când europenii nu?
  2. Cum ar arăta Europa zilelor noastre dacă în anii ’50 ar fi fost adoptată Constituţia scrisă la aceea vreme?

Un amănunt pe care Verhofstadt nu îl menţionează în cartea lui, şi care este aproape în întregime necunoscut publicului din Europa şi România, este că şi americanii au trecut printr-o agonie intensă înainte de a conveni asupra textului Constituţiei din 1787. Ce i-a dus la consens?  Rugăciunea!

Anii în care a fost scrisă Constituţia SUA au fost ani grei pentru America. Independenţa fusese tocmai declarată, Războiul de Independenţă a fost câştigat, dar America era o ţară slabă, cele 13 foste colonii britanice formând o uniune mai puţin stabilă şi viabilă. Contextul acelor zile le-a constrâns pe cele 13 colonii să se transforme dintr-o Uniune în Federaţia americană cunoscută până în zilele noastre.

Scrierea Constituţiei americane nu a fost un proiect facil, ci dimpotrivă, a fost unul extrem de dificil. Delegaţii celor 13 state americane trăgeau în direcţii diferite, fiecare stat având interesele lui economice separate.

Convenţia care a rezultat în scrierea Constituţiei americane a durat câteva luni. Delegaţii care au scris-o au fost oameni educaţi, înstăriţi şi cu judecată. Dar cu toate acestea le era greu să ajungă la un consens. Erau tensionaţi, stând aplecaţi peste documentele care urmau să alcătuiască Constituţia americană, până în zorii zilei. Ridicau vocea unul la celălalt, iar  rezultatul era şi mai multă încordare şi frustrare.

Atmosfera tensionată s-a schimbat radical într-o zi, când Benjamin Franklin a amintit colegilor lui că toţi erau creştini şi că toţi participau la liturghia bisericească în fiecare duminică. A sugerat să fie adus în mijlocul delegaţilor un pastor care să le citească şi să le vorbească din Sfintele Scripturi şi să se roage pentru ei.

Aşa au şi făcut. Au invitat un pastor la întrunirile lor care le citea din Sfintele Scripturi, se ruga împreună cu ei, începând fiecare sesiune de dezbateri cu rugăciune. Efectele au fost pozitive şi imediate. Spiritele tensionate ale delegaţilor s-au calmat, delegaţii au devenit mai cooperanţi şi la scurt timp scrierea Constituţiei a fost finalizată.

În acele zile de încercare s-a născut în America o practică nouă: toate sesiunile publice legislative începeau cu rugăciune, iar Congresul Statelor Unite a instituţionalizat şi funcţia de Capelan al Congresului, a cărui obligaţie a fost şi rămâne până azi să înceapă fiecare sesiune a Congresului american cu rugăciune.

Din nefericire, partea valorică şi spirituală este în întregime ignorată în Uniunea Europeană şi în Parlamentul European. De ce nu, îndrăznesc eu să adaug, nu s-ar institui o practică similară şi în Parlamentul European? Ar fi bine ca şi sesiunile Parlamentului European să înceapă cu rugăciune, iar rezultatele ar fi, fara indoiala, la fel de pozitive ca dincolo de ocean. Este această viziune prea radicală? Nu cred! La urma urmei ea ar fi în întregime compatibilă cu tradiţia creştină a Europei.

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *