fbpx

În sprijinul democrației și a statului de drept din România (II)

 

Cu câtva timp în urmă am postat prima partea a unui subiect de mare importanță pentru mine și candidatura mea independentă la europarlamentare: democrația și statul de drept. Scriam atunci că un principiu fundamental al democrației este acela că ea trebuie încurajată, protejată și practicată. Aminteam că un corolar al acestui principiu este obligația instituțiilor statului să faciliteze exercitarea drepturilor constituționale ale cetățenilor. Comentariul de atunci nota că, din nefericire, în România și în alte țări ale Uniunii Europene există o instituție care inhibă democrația și exercitarea liberă de către cetățeni a drepturilor lor constituționale. În România această instituție este Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD). În prima parte a comentariului am făcut paralele între CNCD și Securitatea comunistă din România anilor totalitari. Azi revin cu a doua parte a comentariului făcând o paralelă nouă cu Inchiziția din Lima din veacurile trecute.

Spre sfârșitul primului deceniu al Noului Mileniu am petrecut câteva zile în Lima, Peru. Am făcut ceea ce foarte mulți turiști fac și ceea ce fiecare român și om care iubește libertatea și  ajunge în Lima ar trebui să o facă: să viziteze Muzeul Inchiziției din Lima. Muzeul se află într-o clădire impozantă din centrul Limei, un edificiu colonial care vreme de mai bine de 100 de ani a fost locul în care cei ce gândeau ori se exprimau contrar ideologiei oficiale de atunci erau torturați, dați în instanță și, în caz că erau găsiți vinovați, condamnați. În piața de peste drum se țineau înfiorătoarele auto da fe, ceremoniile publice în care erau pedepsiți ereticii, inclusiv prin arderi pe rug.

Muzeul Inchiziției de la Lima se aseamăna într-o oarecare măsură cu Jilava României. În Muzeul Inchiziției pot fi văzute instrumentele și mesele de tortură, camerele tenebroase în care erau ținuți acuzații, impresionantele săli de judecată unde erau judecați și cuștile în care erau ținuți ei pe timpul procesului.

Și tot în acele zile, răsfoind printre cărțile din rafturile anticariatelor din centrul Limei, am dat peste opera clasică a istoricului peruan Ricardo Palma, Anales de la Inquisicion de Lima, (“Analele Inchiziției de la Lima”) publicată în anii 1860. Doar ediția din 1897 mai e disponibilă, iar exemplare tot mai rare ale acestei ediții pot fi achiziționate doar în anticariatele din Lima.

Inchiziția din Lima a fost începută prin edictul guvernatorului din Peru din 9 ianuarie 1570. Motivația principală pentru instituirea ei a fost declinul moral din coloniile spaniole după cei aproape 50 de ani de când Peru devenise colonie spaniolă. Sutele și miile de soldați spanioli, despărțiți de neveste și familii, au început să comită acte de viol, s-au recăsătorit în Peru cu femeile băștinașe cu toate că oficial încă erau căsătoriți în Spania, s-au dedat la beție, și, în general, au încetat să mai trăiască virtuos. Pe scurt, crimele sexuale au devenit atât de multe și consecințele atât de serioase, încât autoritățile au fost constrânse să intervină. Consecințele sociale nu au întârziat nici ele să se manifeste. Copiii ilegitimi, copiii străzii, destrămarea familiilor și divorțul au devenit ceva comun. Autoritățile seculare au acordat Bisericii competența de a se ocupa și pedepsi crimele sociale de atunci, dând astfel naștere Inchiziției din Lima. Inchiziția a funcționat aproape un sfert de mileniu, 243 de ani mai exact, până în 22 februarie 1813 când a fost abolită.

Dacă la început crimele majore de care se ocupa și pe care le judeca Inchiziția din Lima au fost divorțul, bigamia, violul, adulterul, incestul, beția și violența în familie, în timp, crimele principale au devenit gândirea liberă, libertatea religioasă, libertatea de conștiință și exprimarea opiniilor. Astfel au fost dați în instanță, găsiți vinovați și puși în închisoare – și chiar arși pe rug – protestanții (numiți în Analele lui Palma „luteranos”). Cei mai vizați erau corsarii britanici capturați de spanioli în apele teritoriale ale Americii de Sud. Apoi au urmat evreii. Și ei, la fel ca protestanții, au fost întemnițați pentru că împărtășeau o credință ori confesiune diferită de cea oficial impusă în coloniile spaniole, inclusiv în Peru.

Au urmat apoi „blasfemiatorii”, persoanele care împărtășeau religiile păgâne de atunci, în special incașii. Alții au fost dați în instanță pentru că făceau „pact cu diavolul” („pacto con el demonio”) sau pentru vrăjitorie. Unii din cei declarați vinovați erau chiar arși pe rug în ceremonii publice cunoscute cu numele de auto da fe. Prima sentință de genul acesta a fost dată și aplicată public pe 15 noiembrie 1573, o zi de duminică.

Unii erau pedepsiți pentru că citeau cărți interzise, de exemplu: cărțile evreului olandez Erasmus din Rotterdam, sau cărți protestante tipărite și aduse clandestin din Mexic. Pedepsiți erau și cei care introduceau în coloniile spaniole alte cărți interzise sau tipăreau cărți și pamflete interzise. Alții erau pedepsiți pentru că propovăduiau o teologie creștină diferită de cea oficială și influențau pe mulți să le urmeze ereziile. Cei care se închinau Sâmbăta în loc de Duminica au fost întemnițați.

După 1789 când a izbucnit Revoluția Franceză, Inchiziția din Lima a început să dea în instanță și să condamne la ani grei de închisoare persoanele care împărtășeau ideile ori obiectivele revoluționarilor francezi, aduceau în Peru cărți ori literatură revoluționară sau scriau și publicau în coloniile spaniole materiale inspirate de ideologia revoluționarilor și iluminiștilor francezi. Literatura islamică era și ea strict interzisă, iar cei care o importau sau o citeau erau pedepsiți și ei cu închisoarea. Cărțile confiscate erau arse.

Ce are asta de-a face cu candidatura mea la europerlamentare? Libertatea, democrația și statul de drept sunt valori prețioase pe care înaintașii noștri ni le-au obținut cu durere și sacrificiu, inclusiv sacrificându-și viața. Nouă nu ni se cere să le dobândim, doar să le protejăm, să le practicăm, să le prețuim și să le transmitem copiilor noștri.

Revin la începutul comentariului: CNCD a dovedit prin acțiunile ei părtinitoare că este un impediment și o aberație pentru democrația română și statul de drept. Uneltele sale de persecuție a oamenilor de bună credință, care insistă să gândească și să se exprime liber, trebuie abolite. Libera exprimare, libertatea de conștiință și libertatea religioasă sunt singurele unelte pe care noi, oamenii de rând, le mai avem la dispoziție ca să ne opunem statului secular care urmărește să gândim, să adoptăm și să ne exprimăm după chipul și asemănarea elitei intelectuale care disprețuiește tradiția, valorile tradiționale și credința în Dumnezeu.

Dacă România nu are nevoie de CNCD, democrația română și statul de drept român au nevoie de o instituție total opusă, una pe care aș numi-o Autoritatea pentru Protejarea și Promovarea Libertății Cuvântului, a Libertății de Conștiință și a Libertății Religioase.

NOTĂ: În ianuarie 2018 am publicat prin rețelele AFR o versiune mai lungă a comentariului de astăzi care poate fi citită aici.

 

 

Summary
Article Name
În sprijinul democrației și a statului de drept din România (II)
Description
Comentariul de atunci nota că, din nefericire, în România și în alte țări ale Uniunii Europene există o instituție care inhibă democrația și exercitarea liberă de către cetățeni a drepturilor lor constituționale. În România această instituție este Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD). În prima parte a comentariului am făcut paralele între CNCD și Securitatea comunistă din România anilor totalitari. Azi revin cu a doua parte a comentariului făcând o paralelă nouă cu Inchiziția din Lima din veacurile trecute
Author